Înainte să începem valea propriu-zisă, era să rămân fără ochiul drept. Drumul spre refugiul Coştila l-am parcurs cu capul în pământ ca să fiu atentă pe unde merg şi m-am înfipt într-un mănunchi de crengi. N-aveam habar atunci că zgârietura din jurul ochiului era doar începutul zilei.
Plecasem sâmbătă dimineaţa spre Buşteni, cu acceleratul de la 6:30 eu, Denisa şi Andrei (Jeleu) – din Ploieşti, iar acolo ne-am întâlnit cu Răzvan (Oase), Radu (Coiotu’), Andra, Roxana şi Dani, care veniseră cu maşina. Planul era să parcurgem Vălea Gălbinelelor, care începe de la refugiul Coştila, iar apoi să urcăm pe Hornul Coamei, care ne scoate în Creasta Coştila-Gălbinele.
De câţiva ani buni, ăştia sunt Bucegii noştri.
N-am dat mare importanţă zgârieturii – căţărarea care urma să înceapă era mult mai importantă. Băieţii au coardă la ei, care ne va ajuta să trecem peste orice stâncă buclucaşă. Toţi poartă căşti de protecţie – mai puţin eu, pentru că m-am decis prea târziu să merg cu ei ca să-mi procur una.
Oricât de inconştient sună, a fost frumos să mă simt protejată de ceilalţi. De fiecare dată când cineva de mai sus striga „piatră”, sau când se auzea căzând un bolovan, cei de lângă mine îmi acopereau creştetul cu palmele.
Valea Gălbenele s-a prezentat frumos, cu câteva săritori – pasaje cu stânci fără prea multe proeminenţe de care să te poţi agăţa – de care am trecut cu bine, fie datorită supleţii lui Oase, care se strecura printre pereţi şi apoi ne întindea o coardă, fie datorită prizelor artificiale făcute de palmele prietenilor, care mi-au sprijinit bocancii şi fundul în egală măsură. Denisa decide să abordeze la un moment dat faţa dreaptă şi rămâne blocată, întinsă ca o râmă, până fuge Rox s-o ajute. Deşi eu îmi tăiam unghiile insensibilă aşteptându-mi rândul la săritoare, jur – dragă Denisa – că mi-a fost foarte frică pentru tine.
Se făcuse aproape 16:00 când vedem Hotelul Gălbinele – o grotă ce marchează terminarea văii cu acelaşi nume şi ne aşezăm la sfat şi la un baton de ciocolată. După polemici de pro-contra urcat Hornul Coamei (lipsă de chef la unii şi oboseală la alţii), decidem să mergem până la baza lui (ne spusese un prieten că o dată ajunşi la intrare, e mult mai prietenos). Fără să ne dăm seama, începem să-l urcăm. Hornul este genial: are prize puternice şi n-ai unde să cazi datorită pereţilor care îngustează simţitor covorul de stânci, încât o singură persoană pe rând poate urca. Aceiaşi pereţi sunt sursă de răcoare şi vânt, aşa că ne îmbrăcăm cu „stăvilarele di crivăţ”, în timp ce ne aşteptăm cuminţi rândul la stânca rece. Facem mult ramonaj şi şpraiţ.
De la un punct, stânca devine umedă, bocancii alunecă pe piatra udă, iar prizele de sub picioare sau de care ne ancorăm cu mâinile sunt tot mai şubrede şi se desprind una-două. Dăm de porţiuni în care escaladarea prin horn era imposibilă – peretele este ud şi fără prize şi trebuia să ocolim prin atacarea peretelui drept.
Am aşteptat vreo 20 de minute cu Denisa şi Rox în faţa unui perete, până când au urcat restul să ne asigure. Andra a reuşit să urce fără coardă, la fel şi Dani. Oase urcă tot la liber, ca să ne întindă coarda, dar îşi dă seama sus că funia magică e în alt ghiozdan. Îi întinde de sus lui Jeleu o cordelină ca să poată ajunge totuşi până sus cu marfa pentru noi. Mai cade câte-o piatră, ne adăpostim într-o mică găoace formată sub perete, însă cu hamurile puse. De vreo patru-cinci ori au întins şi strâns băieţii coarda până am reuşit să urcăm, pentru că se agăţa mereu pe la jumătate de vreun colţ de stâncă.
La puţin timp, urmează alt bolovan nesuferit, ud şi în care nu pot deloc să-mi înfig bocancii. Nicăieri.
„Ancuţo, ai mai multă încredere în bocancii ăia, ce naiba!”, îmi spune Oase. „Ai aderenţă. Pune ca lumea toată talpa”.
Oase are un talent să facă haz de necaz. Am râs cu el de mine când mi-a atras atenţia că e nouă tehnica asta a mea a urcatului sprijinită-n fund şi coate. El a devenit de câţiva ani foarte pasionat de alpinism, petrecând verile mai mult pe pereţi de stâncă, decât pe cărări, aşa că a fost un prilej să-l prind pe munte tura asta. Se orientează bine, aşa că sunt liniştită în preajma lui, indiferent de traseu.
„Nu mai pune mă genunchii peste tot. Încearcă să te şi uiţi unde înfigi picioru’ – poate ajungeţi la performanţa de alpiniste cu genunchi frumoşi, deşi cam paradoxală asta”.
Alunec prima dată, mă sperii puţin, dar sunt bine. Am sub mine destul loc pentru ambele picioare. Mă adun şi încerc din nou.
„Ţine-te bine de cordelină că te tragem noi”, îmi strigă Andra de sus. Reuşesc în cele din urmă, dar deja devin revoltată. Depind mult de o coardă şi nu urc pe cont propriu. Îmi doresc ca hornul vieţii să se termine mai repede şi până terminăm să nu mai dau de pasaje nasoale.
Stânca m-a auzit şi a ţinut morţiş să-mi dea o lecţie, să-mi demosntreze cine are puterea. Alunecarea aceasta minoră fusese doar o joacă
Nu trec zece minute şi dăm de o surplombă – o stâncă foarte bombată care mă obligă să fac un pic de limbo sub ea şi să tremur când văd că mă înclin spre hău. Şi e hău căcălău – undeva departe, Buşteniul e mic de tot. Trec tiptil de ea cu paşi îndoielnici, aproape luând-o-n braţe şi ajung din nou în faţa unei stânci fără prize; doar câte un moţ pe care abia aş putea să-mi agăţ cu deznădejde vârful bocancului. Îmi găsesc un punct de sprijin şi încerc să gândesc o strategie. Andra îmi întinde din nou cordelina.
„Trage-te bine de coardă, cât să ajungi la prizele de mai sus”.
Jeleu trece şi el de surplombă şi vine în spatele meu. Fac o încercare, dar nu-mi iese. Nu pot nicicum să prind bocancul de ceva. Revin pe platforma salvatoare şi mă uit buimacă în sus.
„Hai Ancuţa că poţi, curaj”, îl aud pe Jeleu din spate. Jeleu e un ploieştean roşcat şi simpatic de 20 de ani, care nu poate să se încrunte şi cu o iubire mare pentru stâncă.
Şi eu ştiu că pot. Înfăşor coarda de două-trei ori pe mâna dreaptă, mă prind cu stânga de o priză minusculă e şi trag însetată de ea. O văd pe Andra, îl văd pe Dani, dar deodată încep să alunec, cu spatele de data asta. Apuc strâns de tot coarda de care-mi atârnă viaţa, agăţ platforma cu călcâiul drept şi mă ghemuiesc transpirată toată.
Tremur, am ochii mari şi morcovul băgat adânc, dar încerc să-mi revin, să-mi reglez pulsul şi să atac din nou. Înapoi n-am cum să mă întorc. Dar nu mai am curaj, mi-e frică să mai sfidez vreo stâncă. Mai rămân ghemuită câteva minute în timp ce Jeleu încearcă să-mi dea curaj, deşi nici el nu stătea prea bine acolo.
Deodată, îl văd pe Oase urcând peretele din dreapta şi ajungând deasupra stâncii care mă limitează pe mine.
„Ancuţo, tu vrei să-mi schimb părerea despre tine? Vrei să scriu de rău despre tine? Hai, dă mâna”.
Când am simţit palma lui de om la 1.86 m înfăşurată pe încheietura mâinii stângi, am ştiut că o să fie bine. A lustruit un pic stânca cu spatele meu şi apoi m-a tras pe bolovanul salvator, unde m-a îmbrăţişat de „vezi că se poate?”. Pentru prima oară, mi-au dat lacrimile pe munte. Am cedat psihic, dar mi-a adus aminte de ce merită să-mi asum mereu riscuri pe munte. Pentru că mereu voi avea o mână întinsă, întotdeauna voi auzi un „o să fie bine”. Până acum aşa a fost.
Rox mi-a zis că noi, ăştia de urcăm pe munte, suntem foarte egoişti:
„Dacă alunecăm de pe undeva şi murim, asta e, nu mai simţim. Dar cei care ne însoţeau şi cei de acasă rămân îndureraţi şi se învinovăţesc. Ne gândim doar la noi”.
Are dreptate. E nevoie de o doză de egoism să faci trasee de genul ăsta, un pic de nebunie şi mult calm ca să poţi depăşi situaţiile limită. Trebuie să te aduni cât mai repede dacă nu vrei să te adune salvamontul.
O coborâre teleghidată
„Hai că poştim un Kent când ajungem sus, da? Revino-ţi. Se întâmplă. Gata. Eşti bine.” - spuse unghiu’ Oase Aş vrea să-i spun că nu mai fumez de-o săptămână, că tura asta e şi antrenament pentru Mont Blanc, dar nu pot. După ce am trecut de hornul ăsta, aş fuma şi un pachet. După aproape o oră, ajungem în creasta Coştila-Gălbinele, plină cu flori de colţ. Trag două fumuri din ţigară şi mă ia ameţeala. Parcă ar fi Kent 13, nu 8. Nu-mi mai trebuie. E doar o iluzie.
Pe la 20:00 începem să coborâm pe Jepii Mici. Se înserează. Cu toţii mergem deja teleghidaţi şi se instaurează o linişte sinistră. Nu mai avem nici apă pentru că nimeni n-a vrut să coboare la izvorul de lângă Cabana Caraiman. Din când în când mai auzim amăgitor un „gata, asta e ultima etapă” (de la Oase!)…dar niciodată nu e. Nu avem toţi frontale, aşa că stăm grupaţi unul cu şi unul fără. Coiotu’ se mai întoarce din când în când şi-mi indică doar cu arătătorul pe unde să calc – nu mai e în stare să scoată un cuvânt. Avem lanţuri de susţinere pe stânci, când faţă de ce-am urcat noi, poteca asta pare un mic Magheru. Totuşi când ajungem în pădure, bălmăjim un „mmm, potecă moale şi pufoasă şi lată” şi visăm la asfalt şi Cola rece. Suntem epuizaţi.
Cel mai chinuitor şi mai lung drum ever ăsta a fost. Jurăm să stăm departe de Jepi mult timp. Într-un final ajungem, cu picioarele în X aproape. Mă descalţ urgent de sconcşi, îi sigilez într-o pungă şi mă încalţ cu sandale. Eu, Denisa şi Jeleu ne despărţim de grupul cu maşină şi mergem să poştim un parizer de pui cu pâine şi muştar. Şi o Cola bineînţeles. Încercăm apoi un „Ia-mă nene”, fără baftă însă, sâmbătă noaptea, la ora două. Se face trei. Primul accelerat spre Bucureşti pleacă la ora 5:00. Ne conformăm, moţăim puternic pe băncile din gară, ne răţoim un pic cu un beţiv. În tren, tipa care stătea cu noi în compartiment ne întreabă senină: „Aah, şi voi mergeţi la Bucureşti la Bon Jovi?”. „Nu chiar…”. „OF, dar vreţi un sugus, sau altceva de mâncare? O piersică?”. Aş vrea doar să taci şi să nu-ţi mai fie milă de vânătăile mele.
Anca Iosif (articol apărut în DoR iniţial, variantă mai scurtă)
Întrebare care vine de obicei când ai vreme urâtă şi un rucsac greu în spate, sau când îţi tremură picoarele pe un perete spălăcit, sau când pur şi simplu te boschetăreşti pentru că n-ai nimerit ieşirea dintr-o vale, sau când mergi de 15 ore….you know the rest, because you all have stories 
