Un alt fel de tura merita un alt fel de RT.

“Cei 6 tineri pornesc in neasumuita aventura ce le va schimba destinele si ii va duce pe noi culmi ale progresului. Temerarii, in ordine de la stanga la dreapta:Smi, Mada, Luci, Jeleu, Gabi si Fof. Pe unde ii vor duce itele destinului? Ce obstacole vor avea de infruntat pentru a se infrupta din nou cu privilegiile societatii muncitoare? Isi vor regasi semenii? Sunt intrebari pe care si le-au pus necontenit,de la care numai timpul le-a putut raspunde. more…

De la început a fost una din turele de genul, “mai bine stai acasă şi dormi”, dar am forţat mâna destinului şi am ajuns până la urmă să împlinim un vis comun.

Totul începe sâmbătă dimineaţă când ajung împreună cu Rox pe la 6.10 la microbuzul C&I, care plecase de 10 minute, evident. Eh, oricum nici Costin nu a ajuns, deci este timpul să stăm pe băncuţă şi să râdem de două doamne de companie  pentru homleşi (am dedus noi) care încercau în chip şi fel să se urce în autocarul de Italia (probably they had a programmed job in couple of days, get it get it??). Cu tot şarmul lor, nu prea reuşesc să îi convingă pe şoferi… more…

more…

http://ilief.wordpress.com/2010/08/02/marea-nu-i-de-tine-e-prea-mare/

Nu puteam sa dorm, si am zis ca o plimbare pe racoare ar fi indicata. L-am vazut pe F. cum nu l-am stiut niciodata, si mi-a dat vestea. A venit p-orma si L. si ne-am adus aminte de micile tale nebunii. Gluma asta e cea mai proasta gluma pe care ne-o faci.De acum luptam singuri impotriva manelistilor.

Ma plimb pe bulevardul asta de ceva vreme si nu se mai termina. Nicio carare, niciun traseu, grohotis sau ce-o fi el, n-a fost mai lung si mai obositor. Nici macar primul. Nu aveam rucsac, nu aveam experienta, nu aveam nimic in afara de dorinta de a merge la munte. Ai facut rost de un trening de la un prieten, mi-ai dat rucsacul tau de roacar si am plecat in prima mea “expeditie” pe munte.Cu siguranta am prins cel mai frumos rasarit si ne-am speriat de mama focului cand norii au inconjurat platoul, ceata s-a instalat si un tunet s-a auzit undeva in departare. Prea grabit, prea dornic sa ajungi pe platou, mi-am jurat ca n-o sa mai merg doar cu tine .
Dar bineinteles ca au mai fost iesiri, prea putine insa.(Cand o sa mergem in Crai??). Cum ar fi Malaiesti, in care i-ai injurat de mama focului pe manelisti, ca de fiecare data cand prindeai ocazia. Totodata a fost si primul meu contact cu Pasii. Din nou Malaiesti, cand am facut 18 ani, si ai fost unul din motivele pentru care am ales sa merg tocmai acolo. Era o a doua casa pentru tine, stiam ca o sa vii. Inghit acum in sec amintindu-mi ca Maria canta atunci melodia cu “marea nu-i de tine, e prea mare”.
…..
Acum doua saptamani eram cu Razvan in Retezat si glumeam pe seama ta. Nu mai vii la munte, ne-ai lasat pentru aia de la facultate.

Ce spunea despre noi?
“Am ajuns sa ma gandesc zi de zi la ce-mi place cel mai mult sa fac, adica sa ma duc pe munte cu prietenii. Am ajuns sa ma gandesc aproape zilnic la prietenii din club. Mereu mi se face dor sa mai stau cu ei, sa cantam, sa radem. Ascult muzica de munte si ma imaginez departe cu ei, dar mai ales sus.”

Ai facut si o sa faci parte din sufletele noastre. Ne-ai iubit in felul tau ciudat, cum si noi te iubim in felul nostru ciudat.

Ilief Andrei

Postăvarul şi pereţii săi

Da, punem casca de la ieşirea din cort, regulamentar

Ieşirea din Bucureşti a fost criminală de această dată, multă populaţie pe DN1, fel şi fel de specimene. Am plecat cu Gabi, Rox, Blondu şi Andra spre cheile Râşnoavei vineri, 30 aprilie, în jurul orei 17. Coiotu şi Morbidu plecaseră cu un microbuz spre Râşnoave încă de mai demult. more…

aproape ca imi doream ca ceva sa se intample pentru ca sa nu mai trebuiasca sa fac asta…gaseam ca orice motiv era suficient de bun, ca sa ma faca sa renunt [vremea, dezarmarea ocazionala a celorlalti, indispozitiile mele spontane, nejustificate, dupa cum aveam sa imi dau seama mai tarziu] … si totusi ceva din mine se incapatana sa reziste, ceva din mine se revolta dezgustat in fata slabiciunii, a indoielilor, a timpului pe care l-as fi lasat din nou sa treaca… nu eram straina de cotlonul prin care rataceam si acceptasem sa traversez sevrajul, ca sa ma pot bucura de libertate…nu ii intuiam taria, dar promisiunea acesteia se ridica in spatele meu ca un zid, impiedicandu-ma sa fug…

si apoi pur si simplu s-a intamplat…

simteam… acutizat chiar, si oricat de mult nu era prea mult… deveneam una cu senzatiile, aproape ca le vizualizam… peretele rece… cantul bocancului sprijinint intr-o juma de milimetru de piatra… frigul… burnita… degetele mele luand forma stancii, cautand adancitura perfecta, sigura, riscul minim… nu asta facem cu totii, la un moment dat… gandeam pentru fiecare membru in parte si apoi integrat, in acel tot unitar care era corpul meu, inca in lupta cu ramasite de teama(teama de a nu mai avea nici un control banuiesc, oricare alta ar fi nejustificata…) corpul meu pe care il fortam, ca sa il cunosc, sa il stapanesc, sa mi-l descopar…

o multitudine de senzatii, inundandu-ma de-a valma si totusi atata liniste in jur… nevoia de a crede in siguranta promisa… singuratatea la inaltime si vocile voastre urcand pana sus, din ce in ce mai dragi…incurajari…glume…momentul dilatat si durerea crunta din degete… dorinta de urca si un calm incredibil… nu vedeam cerul, desigur, dar il stiam acolo si inaintam catre el, probabil mai sincer decat o facusem vreodata…

nu vreau sa dau calificative…nici sa conving…cand te simti fericit nu mai are nici un rost sa faci asta si oricum ai expune senzatiile sau sentimentele,  ele nu au cum sa rezoneze dincolo de experienta rememorata… vreau doar sa imi amintesc, cat sa indraznesc mai mult a doua oara…

2009 aNNa

Inca astep pozele de la Andrei si ma gandesc ce sentimente o sa mai regasesc in ele. Imi dau seama insa ca pozele minimalizaeza totul, si-mi pare rau ca desi cei carora vreau sa le impartasesc aceasta tura le vor vedea si ei probabil, nu pot prin ele sa se intoarca pe valcelul ala al carui nume doar il banuiesc : partea secundara a valcelului Cioranga.

more…

Văzut-aţi voi vreodată Buşteniul noaptea? Într-o noapte răcoroasă de vară, undeva sub pereţii Caraimanului şi ai Picăturii? Cu un foc sub o piatră şi un culcuş pe corzi şi pe rucsaci? Nici eu, dar toate acestea aveau să se schimbe în noaptea dintre 13 şi 14 iunie.

more…

Două zile în Crai

O cornişă de mici dimensiuni formează o straşină deasupra unui culoar de avalanşă de vreo cinci metri. Undeva de partea cealaltă a culoarului se vede o muchie stâncoasă acoperită de zăpadă care se termină tot cu respectiva cornişă. Ştiu că e ultima forţare până în creastă. Totuşi, zăpada proaspăt depusă ne îngrijorează. Trec cinci minute în care ne gândim la o altă abordare. Încerc o urcare pe lângă peretele din stânga ce mărgineşte micul culoar. Mă opresc în momentul în care linia aleasă este aproape verticală. Mi se pare imposibil, mă retrag în şaua stâncoasă în care Gabi şi Roxana se adăpostesc de vântul necruţător. Uneori uiţi ce înseamnă frica adevărată. Singura cale e înainte, hornurile urcate până aici ar fi prea dificile să fie coborâte fără rapel. Ne uităm unul la celălalt fără să vorbim. Rox nu şi-a revenit din doza şoc de căţărat pe stâncă, zăpadă şi gheaţă de până aici şi poate nu este conştientă de pericolul ce urmează. Mai bine. Gabi stă lângă ea, aşa cum a făcut tot traseul oferindu-i susţinerea de care a avut nevoie.

more…