Sunday, September 11th, 2011 | Author:

Despre munte avem un anume fel de a vorbi. Alţii alt fel şi tot aşa. Citind o carte, am dat de un pasaj (o grăsime de fapt) pe care m-am gândit că trebuie să-l împărtăşesc cu voi pentru că  - în opinia mea – e un răspuns bun la întrebarea “de ce urcăm pă munte/ pereţi” :) Întrebare care vine de obicei când ai vreme urâtă şi un rucsac greu în spate, sau când îţi tremură picoarele pe un perete spălăcit, sau când pur şi simplu te boschetăreşti pentru că n-ai nimerit ieşirea dintr-o vale, sau când mergi de 15 ore….you know the rest, because you all have stories :)

 

“The more improbable the situation and the greater the demands made (on the climber), the more sweetly the blood flows later in release from all that tension. The possibility of danger serves merely to sharpen his awareness and control. And perhaps this is the rationale of all risky sports: You deliberately raise the ante of effort and concentration in order, as it were, to clear your mind of trivialities.  It’s a small scale model for living, but with a difference: Unlike your routine life, where mistakes can usually be recouped and some kind of compromise patched up, your actions, for however brief a period, are deadly serious. “

(A. Alvarez – “The savage God: A study of suicide”)

Şi un PS pentru cei cărora nu le-am citit bucăţica asta:

“Perhaps we had become a little arrogant with our fine new technique of ice-claw and rubber slipper, our age of easy mechanical conquest. We had forgotten that the mountain still holds the master card, that it will grant succes only in its own good time. Why else does mountaineering retain it’s deep fascination?”

(Eric Shipton – “Upon that mountain”, 1938)

 

(citate din cartea “Into thin air” – Jon Krakauer, foto – FereNas pe Seaca dintre Clăi)

Category: Despre Munti  | Tags: , , ,  | 4 Comments
Tuesday, July 12th, 2011 | Author:

Înainte să începem valea propriu-zisă, era să rămân fără ochiul drept. Drumul spre refugiul Coştila l-am parcurs cu capul în pământ ca să fiu atentă pe unde merg şi m-am înfipt într-un mănunchi de crengi. N-aveam habar atunci că zgârietura din jurul ochiului era doar începutul zilei.

Plecasem sâmbătă dimineaţa spre Buşteni, cu acceleratul de la 6:30 eu, Denisa şi Andrei (Jeleu) – din Ploieşti, iar acolo ne-am întâlnit cu Răzvan (Oase), Radu (Coiotu’), Andra, Roxana şi Dani, care veniseră cu maşina. Planul era să parcurgem Vălea Gălbinelelor, care începe de la refugiul Coştila, iar apoi să urcăm pe Hornul Coamei, care ne scoate în Creasta Coştila-Gălbinele.

De câţiva ani buni, ăştia sunt Bucegii noştri.


N-am dat mare importanţă zgârieturii – căţărarea care urma să înceapă era mult mai importantă. Băieţii au coardă la ei, care ne va ajuta să trecem peste orice stâncă buclucaşă. Toţi poartă căşti de protecţie – mai puţin eu, pentru că m-am decis prea târziu să merg cu ei ca să-mi procur una.


Oricât de inconştient sună, a fost frumos să mă simt protejată de ceilalţi. De fiecare dată când cineva de mai sus striga „piatră”, sau când se auzea căzând un bolovan, cei de lângă mine îmi acopereau creştetul cu palmele.


Valea Gălbenele s-a prezentat frumos, cu câteva săritori – pasaje cu stânci fără prea multe proeminenţe de care să te poţi agăţa – de care am trecut cu bine, fie datorită supleţii lui Oase, care se strecura printre pereţi şi apoi ne întindea o coardă, fie datorită prizelor artificiale făcute de palmele prietenilor, care mi-au sprijinit bocancii şi fundul în egală măsură. Denisa decide să abordeze la un moment dat faţa dreaptă şi rămâne blocată, întinsă ca o râmă, până fuge Rox s-o ajute. Deşi eu îmi tăiam unghiile insensibilă aşteptându-mi rândul la săritoare, jur – dragă Denisa – că mi-a fost foarte frică pentru tine.


Se făcuse aproape 16:00 când vedem Hotelul Gălbinele – o grotă ce marchează terminarea văii cu acelaşi nume şi ne aşezăm la sfat şi la un baton de ciocolată. După polemici de pro-contra urcat Hornul Coamei (lipsă de chef  la unii şi oboseală la alţii), decidem să mergem până la baza lui (ne spusese un prieten că o dată ajunşi la intrare, e mult mai prietenos). Fără să ne dăm seama, începem să-l urcăm. Hornul este genial: are prize puternice şi n-ai unde să cazi datorită pereţilor care îngustează simţitor covorul de stânci, încât o singură persoană pe rând poate urca. Aceiaşi pereţi sunt sursă de răcoare şi vânt, aşa că ne îmbrăcăm cu „stăvilarele di crivăţ”, în timp ce ne aşteptăm cuminţi rândul la stânca rece. Facem mult ramonaj şi şpraiţ.


De la un punct, stânca devine umedă, bocancii alunecă pe piatra udă, iar prizele de sub picioare sau de care ne ancorăm cu mâinile sunt tot mai şubrede şi se desprind una-două. Dăm de porţiuni în care escaladarea prin horn era imposibilă – peretele este ud şi fără prize şi trebuia să ocolim prin atacarea peretelui drept.

Am aşteptat vreo 20 de minute cu Denisa şi Rox în faţa unui perete, până când au urcat restul să ne asigure. Andra a reuşit să urce fără coardă, la fel şi Dani. Oase urcă tot la liber, ca să ne întindă coarda, dar îşi dă seama sus că funia magică e în alt ghiozdan. Îi întinde de sus lui Jeleu o cordelină ca să poată ajunge totuşi până sus cu marfa pentru noi. Mai cade câte-o piatră, ne adăpostim într-o mică găoace formată sub perete, însă cu hamurile puse. De vreo patru-cinci ori au întins şi strâns băieţii coarda până am reuşit să urcăm, pentru că se agăţa mereu pe la jumătate de vreun colţ de stâncă.

La puţin timp, urmează alt bolovan nesuferit, ud şi în care nu pot deloc să-mi înfig bocancii. Nicăieri.

„Ancuţo, ai mai multă încredere în bocancii ăia, ce naiba!”, îmi spune Oase. „Ai aderenţă. Pune ca lumea toată talpa”.

Oase are un talent să facă haz de necaz. Am râs cu el de mine când mi-a atras atenţia că e nouă tehnica asta a mea a urcatului sprijinită-n fund şi coate. El a devenit de câţiva ani foarte pasionat de alpinism, petrecând verile mai mult pe pereţi de stâncă, decât pe cărări, aşa că a fost un prilej să-l prind pe munte tura asta. Se orientează bine, aşa că sunt liniştită în preajma lui, indiferent de traseu.

„Nu mai pune mă genunchii peste tot. Încearcă să te şi uiţi unde înfigi picioru’ – poate ajungeţi la performanţa de alpiniste cu genunchi frumoşi, deşi cam paradoxală asta”.

Alunec prima dată, mă sperii puţin, dar sunt bine. Am sub mine destul loc pentru ambele picioare. Mă adun şi încerc din nou.

„Ţine-te bine de cordelină că te tragem noi”, îmi strigă Andra de sus. Reuşesc în cele din urmă, dar deja devin revoltată. Depind mult de o coardă şi nu urc pe cont propriu. Îmi doresc ca hornul vieţii să se termine mai repede şi până terminăm să nu mai dau de pasaje nasoale.

Stânca m-a auzit şi a ţinut morţiş să-mi dea o lecţie, să-mi demosntreze cine are puterea. Alunecarea aceasta minoră fusese doar o joacă

Nu trec zece minute şi dăm de o surplombă – o stâncă foarte bombată care mă obligă să fac un pic de limbo sub ea şi să tremur când văd că mă înclin spre hău. Şi e hău căcălău – undeva departe, Buşteniul e mic de tot. Trec tiptil de ea cu paşi îndoielnici, aproape luând-o-n braţe şi ajung din nou în faţa unei stânci fără prize; doar câte un moţ pe care abia aş putea să-mi agăţ cu deznădejde vârful bocancului. Îmi găsesc un punct de sprijin şi încerc să gândesc o strategie. Andra îmi întinde din nou cordelina.

„Trage-te bine de coardă, cât să ajungi la prizele de mai sus”.

Jeleu trece şi el de surplombă şi vine în spatele meu. Fac o încercare, dar nu-mi iese. Nu pot nicicum să prind bocancul de ceva. Revin pe platforma salvatoare şi mă uit buimacă în sus.

„Hai Ancuţa că poţi, curaj”, îl aud pe Jeleu din spate. Jeleu e un ploieştean roşcat şi simpatic de 20 de ani, care nu poate să se încrunte şi cu o iubire mare pentru stâncă.

Şi eu ştiu că pot. Înfăşor coarda de două-trei ori pe mâna dreaptă, mă prind cu stânga de o priză minusculă e şi trag însetată de ea. O văd pe Andra, îl văd pe Dani, dar deodată încep să alunec, cu spatele de data asta. Apuc strâns de tot coarda de care-mi atârnă viaţa, agăţ platforma cu călcâiul drept şi mă ghemuiesc transpirată toată.

Tremur, am ochii mari şi morcovul băgat adânc, dar încerc să-mi revin, să-mi reglez pulsul şi să atac din nou. Înapoi n-am cum să mă întorc. Dar nu mai am curaj, mi-e frică să mai sfidez vreo stâncă. Mai rămân ghemuită câteva minute în timp ce Jeleu încearcă să-mi dea curaj, deşi nici el nu stătea prea bine acolo.

Deodată, îl văd pe Oase urcând peretele din dreapta şi ajungând deasupra stâncii care mă limitează pe mine.

„Ancuţo, tu vrei să-mi schimb părerea despre tine? Vrei să scriu de rău despre tine? Hai, dă mâna”.

Când am simţit palma lui de om la 1.86 m înfăşurată pe încheietura mâinii stângi, am ştiut că o să fie bine. A lustruit un pic stânca cu spatele meu şi apoi m-a tras pe bolovanul salvator, unde m-a îmbrăţişat de „vezi că se poate?”. Pentru prima oară, mi-au dat lacrimile pe munte. Am cedat psihic, dar mi-a adus aminte de ce merită să-mi asum mereu riscuri pe munte. Pentru că mereu voi avea o mână întinsă, întotdeauna voi auzi un „o să fie bine”. Până acum aşa a fost.

Rox mi-a zis că noi, ăştia de urcăm pe munte, suntem foarte egoişti:

„Dacă alunecăm de pe undeva şi murim, asta e, nu mai simţim. Dar cei care ne însoţeau şi cei de acasă rămân îndureraţi şi se învinovăţesc. Ne gândim doar la noi”.

Are dreptate. E nevoie de o doză de egoism să faci trasee de genul ăsta, un pic de nebunie şi mult calm ca să poţi depăşi situaţiile limită. Trebuie să te aduni cât mai repede dacă nu vrei să te adune salvamontul.

 O coborâre teleghidată

„Hai că poştim un Kent când ajungem sus, da? Revino-ţi. Se întâmplă. Gata. Eşti bine.”  - spuse unghiu’ Oase Aş vrea să-i spun că nu mai fumez de-o săptămână, că tura asta e şi antrenament pentru Mont Blanc, dar nu pot. După ce am trecut de hornul ăsta, aş fuma şi un pachet. După aproape o oră, ajungem în creasta Coştila-Gălbinele, plină cu flori de colţ. Trag două fumuri din ţigară şi mă ia ameţeala. Parcă ar fi Kent 13, nu 8. Nu-mi mai trebuie. E doar o iluzie.

Pe la 20:00 începem să coborâm pe Jepii Mici. Se înserează. Cu toţii mergem deja teleghidaţi şi se instaurează o linişte sinistră. Nu mai avem nici apă pentru că nimeni n-a vrut să coboare la izvorul de lângă Cabana Caraiman. Din când în când mai auzim amăgitor un „gata, asta e ultima etapă” (de la Oase!)…dar niciodată nu e. Nu avem toţi frontale, aşa că stăm grupaţi unul cu şi unul fără. Coiotu’ se mai întoarce din când în când şi-mi indică doar cu arătătorul pe unde să calc – nu mai e în stare să scoată un cuvânt. Avem lanţuri de susţinere pe stânci, când faţă de ce-am urcat noi, poteca asta pare un mic Magheru. Totuşi când ajungem în pădure, bălmăjim un „mmm, potecă moale şi pufoasă şi lată” şi visăm la asfalt şi Cola rece. Suntem epuizaţi.

Cel mai chinuitor şi mai lung drum ever ăsta a fost. Jurăm să stăm departe de Jepi mult timp. Într-un final ajungem, cu picioarele în X aproape. Mă descalţ urgent de sconcşi, îi sigilez într-o pungă şi mă încalţ cu sandale. Eu, Denisa şi Jeleu ne despărţim de grupul cu maşină şi mergem să poştim un parizer de pui cu pâine şi muştar. Şi o Cola bineînţeles. Încercăm apoi un „Ia-mă nene”, fără baftă însă, sâmbătă noaptea, la ora două. Se face trei. Primul accelerat spre Bucureşti pleacă la ora 5:00. Ne conformăm, moţăim puternic pe băncile din gară, ne răţoim un pic cu un beţiv. În tren, tipa care stătea cu noi în compartiment ne întreabă senină: „Aah, şi voi mergeţi la Bucureşti la Bon Jovi?”. „Nu chiar…”. „OF, dar vreţi un sugus, sau altceva de mâncare? O piersică?”. Aş vrea doar să taci şi să nu-ţi mai fie milă de vânătăile mele.

Anca Iosif  (articol apărut în DoR  iniţial, variantă mai scurtă)

Friday, April 08th, 2011 | Author:

Un altfel de RT…
Nu prea scriu eu de bunavoie, dar acum parca nu pot sa abtin sa nu-mi spun of-ul, asa ca o sa ma spovedesc voua . :)
Totul a inceput cu un banal afis in camin si niste nume consacrate ale folkului…Ce as avea de pierdut pana la urma? Am facut o lunga sedinta cu Georgi la modul ‘Ne bagam?’ – ‘Fie.’ Nimic interesant pana in ziua concursului, pregatiri nu prea mari, melodii cunoscute, comoditatea participarii la un concurs ‘la botu’ calului’, in campus.
Ziua n-a inceput genial…facultate, proba de sunet esuata, facultate, concurs. Emotii mai putin, Georgi ce sa agita ca nu-i iese un acord. Nicio problema, baietii au avut grija sa nu i se auda chitara deloc :) way to go! (aparent erau deja prastie la ora aia).
Organizare penibila de la un cap la altul, incepand cu prezentatoarea…cei care au asistat stiu la ce ma refer. Repede pe scena, repede spune ceva despre tine, hai canta melodia, eventual nu pe toata daca depaseste 3 strofe, jos de pe scena, primesti acolo diploma daca esti atent. Uite si un CD cu Andries, asa ca esti de la Arhitectura. Cum ziceai ca te cheama? Nu conteaza, urmatorul! In continuare am urmarit cu multa admiratie performante magistrale, pe jhlagare precum ‘Visul’ si ‘Mammy Blue’. M-au strigat si pe mine, evident sub un nume gresit, totul mergea ok…pana la cablul de chitara, care bazaia. M-am panicat, m-am rusinat, nu avea nimic ultima oara. N-au vrut sa schimbe cablul, care era de fapt miezul problemei, au zis:’O dam la rece’…timp in care prezentatoarea vorbea cu mine si eu nu auzeam nimic, eram prea preocupata ca sunetistii incercau de zor sa infiga un microfon in rozeta lui Pablo (pt noii veniti, chitara mea). Mi s-a transmis informatia, dar degeaba incercam sa raspund elevat daca nu imi pornisera microfonul. Nu imi dau seama cat de penibil a fost din public, dar eu ma simteam ca parte dintr-o glumita. Se pare ca nu s-a auzit rau after all…Dupa noi au urcat in continuare pe scena ‘dinozaurii’ muzicii fara varsta, ca apoi sa se inmaneze premiile (vreo 9 pt 21 de participanti, categoriile creatie- interpretare, deci cacalau). Eu si Georgi nimicuta, am fost putin surprinse tinand cont de concurenta, dar avand in vedere problemele tehnice si faptul ca nu m-au lasat sa articulez o fraza, am zis vorba romanului ‘Ce sa-i faci, aaasta e!’.
Premiile au constat in instrumente muzicale oferite de Hora Reghin, Cd-uri si carti de la Adevarul si invitatii la Gala Om bun. Ne-am conformat cu zambetul pe buze si ochii holbati, am decis ca n-ar strica o bere mica in Jeg (si berea vin se facu). Iesim si aud din spate ‘Hei, hei vezi ca te cheama astia!’. Intreb ‘Care astia?’, erau ceva cunoscuti in zona, care golisera sala. El zice ‘Organizatorii’, faza in care incepe sa mi se deruleze un film prost in minte. Da, aveam dreptate.
Ajung la usa amfiteatrului si o tanti striga de zor ‘fata cu Tatiana Stepaa unde e unde e? S-o cheme cineva’. Ma fileaza si intr-un fel de sictir specific Radio Romania Actualitati imi zic ‘Scuze, te-am uitat. Ai luat premiul 2 la interpretare, cu 0.785786 distanta de locul 1. Felicitari!!Pastram legatura.Semneaza REPEDE (cuvantul serii) pentru instrument.’ (se pare ca am primit o muzicuta). Ma uit in spate…constat ca vorbeste cu mine…si numai cu mine. In sala nu ramasese nimeni care sa aprecieze gestul de pe urma. Ies din sala cu capul in jos, intr-un fel umilita ca au uitat sa ma ‘aprecieze la timp’…oricum ratasem momentul, poza de revista, mandria premiatului. Socul a fost si mai mare afara, cand gasca ramasa a primit vestea. Deci, sa bem pentru asta! Un sut in fund, un pas inainte!
Vreau sa multumesc pe aceasta cale…:P sustinatorilor Pasi marunti si adiacenti, ca au rezistat eroic (aproape) pana la sfarsit, ma bucur ca n-ati asistat toti la scena asta penala.
Deci asa se promoveaza tineretul in ziua de azi. Romanica, te pup! (sper ca nu m-am pierdut din nou in detalii)

Maria

Category: Uncategorized  | One Comment
Tuesday, December 07th, 2010 | Author:

De ziua Romaniei am practicat doua sporturi nationale: mersul fara bilet si ganditul la comun. Niciuna nu ne-a iesit. Spre fericirea tarii si dezamagirea noastra, in drumul spre Retezat am intalnit si nasi cinstiti. Un bilet cumparat in tren si drumul incepea promitator..Iesind din Carnic, o ploaie mocaneasca ne taie tot avantul, insa speram la o ninsoare ca in povesti la Gentiana. Plecam a doua zi spre Curmatura Bucurei, cu gandul la Custura sau Judele.

Alb ar trebui sa fie culoarea absentei. Se spune ca se inspira pentru a-si scrie pastelurile cu perdeaua trasa, “atat” de alba e poezia sa. Cum ai putea fi indiferent, cand toate clipele se dilata brusc? E locul tau, locul in care n-ai vrea sa ramai prea mult, dar caruia acum ii apartii in intregime. Insa ajuns pe creasta, tot ce puteai sa fi se risipeste… Pana si pasii tai, roadele celor mai recente ganduri, concretul actiunilor tale alerte, se pierd sub zapada.
more…

Wednesday, September 22nd, 2010 | Author:

Persoane implicate: Adi, Andra, Aniţa, Ancuţa, Gabi, Jeli, Petre, Tom (plus Coiotu şi Luci)

A fost odată o hartă şi a fost odat-un cui. Nu ştiu la ce fel de cuie vă gândiţi voi, eu vreau doar să menţionez că harta era agăţată-n cuiul respectiv. Povestea noastră debutează cu  opt negri mititei, care s-au decis – unii de prea mult timp, alţii mai spontan – să exploreze acele meleagurile care zăceau în N-ul hărţii Românicăi, fix sub cuiul fermecat. Acele ţinuturi necunoscute încă lor, se înalţă falnice şi pedante sub titulatura de M-ţii Rodnei.

Deşi călătoria până acolo se prevedea a fi interminabilă, deşi timp de paisprezece ore erau nevoiţi să traverseze zeci de râuri şi sate, dealuri şi masive, halte şi gări, n-au considerat acestea drept un obstacol, ci au profitat unii de compania altora pentru a se angrena în polemici grele, care mai de care sărind cu argumente imbatabile.
more…

Monday, September 06th, 2010 | Author:

J nu e de la Jeleu. more…

Tuesday, August 31st, 2010 | Author:

Un alt fel de tura merita un alt fel de RT.

“Cei 6 tineri pornesc in neasumuita aventura ce le va schimba destinele si ii va duce pe noi culmi ale progresului. Temerarii, in ordine de la stanga la dreapta:Smi, Mada, Luci, Jeleu, Gabi si Fof. Pe unde ii vor duce itele destinului? Ce obstacole vor avea de infruntat pentru a se infrupta din nou cu privilegiile societatii muncitoare? Isi vor regasi semenii? Sunt intrebari pe care si le-au pus necontenit,de la care numai timpul le-a putut raspunde. more…

Category: RT-uri  | Tags: , , ,  | Leave a Comment
Wednesday, August 25th, 2010 | Author:

De la început a fost una din turele de genul, “mai bine stai acasă şi dormi”, dar am forţat mâna destinului şi am ajuns până la urmă să împlinim un vis comun.

Totul începe sâmbătă dimineaţă când ajung împreună cu Rox pe la 6.10 la microbuzul C&I, care plecase de 10 minute, evident. Eh, oricum nici Costin nu a ajuns, deci este timpul să stăm pe băncuţă şi să râdem de două doamne de companie  pentru homleşi (am dedus noi) care încercau în chip şi fel să se urce în autocarul de Italia (probably they had a programmed job in couple of days, get it get it??). Cu tot şarmul lor, nu prea reuşesc să îi convingă pe şoferi… more…

Category: RT-uri  | Leave a Comment
Monday, August 02nd, 2010 | Author:

more…

Category: Uncategorized  | 2 Comments
Monday, August 02nd, 2010 | Author:

http://ilief.wordpress.com/2010/08/02/marea-nu-i-de-tine-e-prea-mare/

Nu puteam sa dorm, si am zis ca o plimbare pe racoare ar fi indicata. L-am vazut pe F. cum nu l-am stiut niciodata, si mi-a dat vestea. A venit p-orma si L. si ne-am adus aminte de micile tale nebunii. Gluma asta e cea mai proasta gluma pe care ne-o faci.De acum luptam singuri impotriva manelistilor.

Ma plimb pe bulevardul asta de ceva vreme si nu se mai termina. Nicio carare, niciun traseu, grohotis sau ce-o fi el, n-a fost mai lung si mai obositor. Nici macar primul. Nu aveam rucsac, nu aveam experienta, nu aveam nimic in afara de dorinta de a merge la munte. Ai facut rost de un trening de la un prieten, mi-ai dat rucsacul tau de roacar si am plecat in prima mea “expeditie” pe munte.Cu siguranta am prins cel mai frumos rasarit si ne-am speriat de mama focului cand norii au inconjurat platoul, ceata s-a instalat si un tunet s-a auzit undeva in departare. Prea grabit, prea dornic sa ajungi pe platou, mi-am jurat ca n-o sa mai merg doar cu tine .
Dar bineinteles ca au mai fost iesiri, prea putine insa.(Cand o sa mergem in Crai??). Cum ar fi Malaiesti, in care i-ai injurat de mama focului pe manelisti, ca de fiecare data cand prindeai ocazia. Totodata a fost si primul meu contact cu Pasii. Din nou Malaiesti, cand am facut 18 ani, si ai fost unul din motivele pentru care am ales sa merg tocmai acolo. Era o a doua casa pentru tine, stiam ca o sa vii. Inghit acum in sec amintindu-mi ca Maria canta atunci melodia cu “marea nu-i de tine, e prea mare”.
…..
Acum doua saptamani eram cu Razvan in Retezat si glumeam pe seama ta. Nu mai vii la munte, ne-ai lasat pentru aia de la facultate.

Ce spunea despre noi?
“Am ajuns sa ma gandesc zi de zi la ce-mi place cel mai mult sa fac, adica sa ma duc pe munte cu prietenii. Am ajuns sa ma gandesc aproape zilnic la prietenii din club. Mereu mi se face dor sa mai stau cu ei, sa cantam, sa radem. Ascult muzica de munte si ma imaginez departe cu ei, dar mai ales sus.”

Ai facut si o sa faci parte din sufletele noastre. Ne-ai iubit in felul tau ciudat, cum si noi te iubim in felul nostru ciudat.

Ilief Andrei

Category: Uncategorized  | One Comment