aproape ca imi doream ca ceva sa se intample pentru ca sa nu mai trebuiasca sa fac asta…gaseam ca orice motiv era suficient de bun, ca sa ma faca sa renunt [vremea, dezarmarea ocazionala a celorlalti, indispozitiile mele spontane, nejustificate, dupa cum aveam sa imi dau seama mai tarziu] … si totusi ceva din mine se incapatana sa reziste, ceva din mine se revolta dezgustat in fata slabiciunii, a indoielilor, a timpului pe care l-as fi lasat din nou sa treaca… nu eram straina de cotlonul prin care rataceam si acceptasem sa traversez sevrajul, ca sa ma pot bucura de libertate…nu ii intuiam taria, dar promisiunea acesteia se ridica in spatele meu ca un zid, impiedicandu-ma sa fug…

si apoi pur si simplu s-a intamplat…

simteam… acutizat chiar, si oricat de mult nu era prea mult… deveneam una cu senzatiile, aproape ca le vizualizam… peretele rece… cantul bocancului sprijinint intr-o juma de milimetru de piatra… frigul… burnita… degetele mele luand forma stancii, cautand adancitura perfecta, sigura, riscul minim… nu asta facem cu totii, la un moment dat… gandeam pentru fiecare membru in parte si apoi integrat, in acel tot unitar care era corpul meu, inca in lupta cu ramasite de teama(teama de a nu mai avea nici un control banuiesc, oricare alta ar fi nejustificata…) corpul meu pe care il fortam, ca sa il cunosc, sa il stapanesc, sa mi-l descopar…

o multitudine de senzatii, inundandu-ma de-a valma si totusi atata liniste in jur… nevoia de a crede in siguranta promisa… singuratatea la inaltime si vocile voastre urcand pana sus, din ce in ce mai dragi…incurajari…glume…momentul dilatat si durerea crunta din degete… dorinta de urca si un calm incredibil… nu vedeam cerul, desigur, dar il stiam acolo si inaintam catre el, probabil mai sincer decat o facusem vreodata…

nu vreau sa dau calificative…nici sa conving…cand te simti fericit nu mai are nici un rost sa faci asta si oricum ai expune senzatiile sau sentimentele,  ele nu au cum sa rezoneze dincolo de experienta rememorata… vreau doar sa imi amintesc, cat sa indraznesc mai mult a doua oara…

2009 aNNa

Inca astep pozele de la Andrei si ma gandesc ce sentimente o sa mai regasesc in ele. Imi dau seama insa ca pozele minimalizaeza totul, si-mi pare rau ca desi cei carora vreau sa le impartasesc aceasta tura le vor vedea si ei probabil, nu pot prin ele sa se intoarca pe valcelul ala al carui nume doar il banuiesc : partea secundara a valcelului Cioranga.

more…

Văzut-aţi voi vreodată Buşteniul noaptea? Într-o noapte răcoroasă de vară, undeva sub pereţii Caraimanului şi ai Picăturii? Cu un foc sub o piatră şi un culcuş pe corzi şi pe rucsaci? Nici eu, dar toate acestea aveau să se schimbe în noaptea dintre 13 şi 14 iunie.

more…

Două zile în Crai

O cornişă de mici dimensiuni formează o straşină deasupra unui culoar de avalanşă de vreo cinci metri. Undeva de partea cealaltă a culoarului se vede o muchie stâncoasă acoperită de zăpadă care se termină tot cu respectiva cornişă. Ştiu că e ultima forţare până în creastă. Totuşi, zăpada proaspăt depusă ne îngrijorează. Trec cinci minute în care ne gândim la o altă abordare. Încerc o urcare pe lângă peretele din stânga ce mărgineşte micul culoar. Mă opresc în momentul în care linia aleasă este aproape verticală. Mi se pare imposibil, mă retrag în şaua stâncoasă în care Gabi şi Roxana se adăpostesc de vântul necruţător. Uneori uiţi ce înseamnă frica adevărată. Singura cale e înainte, hornurile urcate până aici ar fi prea dificile să fie coborâte fără rapel. Ne uităm unul la celălalt fără să vorbim. Rox nu şi-a revenit din doza şoc de căţărat pe stâncă, zăpadă şi gheaţă de până aici şi poate nu este conştientă de pericolul ce urmează. Mai bine. Gabi stă lângă ea, aşa cum a făcut tot traseul oferindu-i susţinerea de care a avut nevoie.

more…

In perioada 21-24 mai a avut loc prima tabara de voluntariat avand ca scop reconstructia Refugiului Curmatura Builei.
Au participat 22 oameni:
- 3 voluntari din cadrul CTA Vanturarita Rm. Valcea
- 4 voluntari din cadrul Serviciului Public Salvamont Rm. Valcea
- 7 voluntari din cadrul organizatiei Pasi Marunti (Bucuresti)
- 1 voluntar din Bucuresti
- 3 voluntari din cadrul Asociatiei Kogayon
- 4 angajati ai Administratiei P.N. Buila-Vanturarita

more…

Volum: 80 l
Masa: 1850 g
Numar compartimente/buzunare: 2/3
more…

Am promis de mai mult timp un nou material. Astfel, că vă prezint cu foarte mare plăcere un mic ghid despre folosirea eficientă a rucsacului, precum şi despre cum să ne împachetăm bagajul în mod corect.

Aş vrea să subliniez importanţa majoră pe care o are rucsacul în activităţile întreprinse în domeniul montan, în special pe durate lungi, când un rucsac dereglat, prost aranjat poate avea efecte neplăcute asupra mersului.

Desigur, există şi variabila calităţii rucsacului, ca în cazul oricărei alte piese de echipament din dotarea omului de munte.
more…

La sfarsitul lunii mai, se reconstruieste refugiul turistic de la Curmatura Builei (1560 m), in zona centrala a crestei. Nu se reconstruieste singur, cum nici nu s-a daramat singur, ci trebuie ajutat.
Ajutorul pe care trebuie sa-l dam consta in:
- demolarea constructiei existente;
- recuperarea materialelor ce se pot refolosi (piatra, lemn);
- transportul materialelor (50 baloti x 100 bucati sindrila, scandura, 50 kg cuie, unelte);
- reconstructia fundatiei din piatra;
- pregatirea materialului (lemn: grinzi);
- reconstructia cladirii din lemn;
- amenajarea spatiului interior si exterior. more…

Pentru ce urc?

Pentru ca-mi plac provocarile. Pentru ca intotdeauna imi voi dori sa fiu la inaltime si pentru ca voi tinti tot mai sus, de fiecare data. Pentru ca nu ma inchin in fata normalului si firescului, si pentru ca ambitia imi creste pe zi ce trece. Pentru ca sunt insetata de nou incontinuu si pentru ca nimeni nu ma poate abate din drumul meu. Pentru ca iubesc muntii, am decis sa nu-mi plec niciodata capul in fata lor, decat atunci cand voi  ajunge sus.

Pentru ca varfurile si crestele vor coincide intotdeauna cu o mare parte din idealurile mele si pentru ca urc cu sinceritate si cu suflet. Pentru ca nu zic niciodata “de-abia astept sa  ajung” ci sorb fiecare clipa, simt fiecare pas pe care-l fac, savurez freamatul fiecarei frunze cazute si troznetul fiecarei crengi pe care, involuntar, o destram cu rucsacul. Pentru toti cei care au devenit una cu muntii, pentru toate framantarile care apasa padurile, pentru toate povestile care ma invaluie fara cuvinte, pentru toate vietuitoarele care intregesc naturalul, pentru fiorii ce-mi strabat fiecare parte a trupului la vazul unei prapastii sau la o alunecare, pentru puterea pe care o am de reusesc mereu sa depasesc impasurile, pentru toate acestea si pentru cei care si-au dat ultima suflare pe altarul muntilor, voi continua sa urc, omagiindu-i.

more…