Două zile în Crai

O cornişă de mici dimensiuni formează o straşină deasupra unui culoar de avalanşă de vreo cinci metri. Undeva de partea cealaltă a culoarului se vede o muchie stâncoasă acoperită de zăpadă care se termină tot cu respectiva cornişă. Ştiu că e ultima forţare până în creastă. Totuşi, zăpada proaspăt depusă ne îngrijorează. Trec cinci minute în care ne gândim la o altă abordare. Încerc o urcare pe lângă peretele din stânga ce mărgineşte micul culoar. Mă opresc în momentul în care linia aleasă este aproape verticală. Mi se pare imposibil, mă retrag în şaua stâncoasă în care Gabi şi Roxana se adăpostesc de vântul necruţător. Uneori uiţi ce înseamnă frica adevărată. Singura cale e înainte, hornurile urcate până aici ar fi prea dificile să fie coborâte fără rapel. Ne uităm unul la celălalt fără să vorbim. Rox nu şi-a revenit din doza şoc de căţărat pe stâncă, zăpadă şi gheaţă de până aici şi poate nu este conştientă de pericolul ce urmează. Mai bine. Gabi stă lângă ea, aşa cum a făcut tot traseul oferindu-i susţinerea de care a avut nevoie.

Încep traversarea, fiori reci îmi răcoresc spatele încins de la urcuş. Pare în regulă, totuşi mici plăci de zăpadă se rup şi se duc la vale. Să fie vreo 10-20 de metri până în nişte copaci la baza vâlcelului. Sunt la jumătatea traversării şi un gând groaznic mă deconcentrează – eu trec poate fără probleme, dar Roxana, Gabi? Cu trei ore în urmă eram în cort. Era bine. Ce s-a întâmplat până acum, cum s-a ajuns în această situaţie?

Noaptea din cort a trecut repede, viscolul de afară nu ne-a deranjat, din contră, cortul, rezistând vitejeşte, a părut ca o fortăreaţă. Gabi se trezeşte primul pe la 7, cu primul gând – Piatra mică. I-am promis şi lui, şi Roxanei nu pot să nu. Până pe la 8 ne facem bagajul, mâncăm câte ceva şi plecăm spre Crăpătură.

Pe lângă cabană ne dăm seama că urmele noastre de ieri au fost acoperite în totalitate de viscolul de aseară. Poate era mai bine să urcăm ieri imediat ce am ieşit de pe valea Crăpăturii. Continuăm urcuşul până la belvedere şi piramida Pietrei mici nu mai pare la fel de îmbietoare ca ieri. Vântul parcă a crescut in intensitate şi în creasta mare vedem nişte nori negri de furtună. Zăpada e foarte mare, nu vedem nici urmă de potecă în faţa noastră. Încep să mă gândesc dacă într-adevăr merită, e doar un vârfuleţ şi o creastă, poate nu ar trebui să riscăm. Sâmbătă urcasem Valea Crăpăturii şi restul grupului încă se resimţea, dar noi, eram hotărâţi să mergem şi totuşi situaţia din teren nu putea să nu ne impresioneze puţin. Crăpătura nu a fost nimic pe lângă ce urmează. Ce anume ne-a obosit colegii de tură sâmbătă?

E sâmbătă dimineaţă, ora nouă, Simona ne-a lăsat în centrul Zărneştiului de unde ne mai cumpărăm una-alta. Plecăm încetinel pe străduţa ce merge înspre Plaiul Foii, ştim că avem ceva de mers pe forestier până la intrarea în superba vale a Crăpăturii.

Totuşi, undeva mai înainte decât ştiam eu, o altă intrare duce spre o potecă mai mult pe curbă de nivel înspre Colţul Chiliilor şi care trece şi prin intrarea în Crăpătură. Zăpada e mare, marcajele puţine dar mergem intuitiv pe la marginea pădurii. Vorbesc cu Coiotu care a ajuns în Zărneşti. Alături de Jimmy mă hotărăsc să îl aştept. E păcat să rateze traseul ăsta pentru a urca pe la Botorog. Restul grupului merge în faţă.

După un traseu destul de lung şi obositor psihic ne-am regrupat cu toţii la intrarea în vale. Nu pot să nu remarc o anumită tensiune în grup, probabil datorată nopţii nedormite şi traseului ce până la un moment dat părea de negăsit. Avem în faţă câteva ore bune de urcuş pe o pantă înclinată.

Zăpada este la început în strat destul de mic şi găsim câteva urme. După un popas într-o poieniţă începem să urcăm efectiv pe vale, între marii pereţi de stâncă. Drumul e frumos, deşi obositor şi încet-încet ajungem în partea superioară a văii unde zăpada depăşeşte în unele zone un metru. Depăşim grupul care a spart urme până la momentul acesta. Devine din ce în ce mai greu. Gabi şi Alex sapă cu îndârjire urme de-a lungul văii, iar eu reuşesc să sparg ultima sută de metri care ne desparte de Şaua Crăpăturii.

În şa cam toată lumea renunţă la ideea de a mai urca în creasta Pietrei Mici şi grăbim pasul până la cabană. Acolo, hotărâm să amânăm pentru duminică eventuala urcare pe vârf. Veşti proaste de la alte echipe care au încercat să urce pe Turnuri şi s-au întors mă pun pe gânduri. Totuşi, traseul spre Piatra mică este mai uşor. Seara în cort, obosiţi, nici nu mai aducem vorba de traseu, e clar că vom urca!

Duminică, doar cei care am dormit în cort ne trezim să plecăm: Rox, Gabi şi eu, Oase. După ce ne luptăm cu zăpada dintre şa şi baza vârfului, într-un vânt rece plin de particule de gheaţă, eu cu Gabi ne echipăm. Punem colţarii îi dăm Roxanei un piolet şi îi explicăm cum să îl folosească. Nu prea înţelege de ce.

Peste 10 minute undeva în primul horn găsesc cablul şi îl scot la suprafaţă, vântul creează senzaţia unei temperaturi foarte mici. Ştiu că este cel mai greu pasaj şi Roxana începe să se blocheze. Este mai mult un prag psihologic. Cu ajutorul enorm oferit de Gabi trecem de acest punct şi de următoarele. Roxana a mărturisit seara că nici nu îşi mai aduce aminte restul pasajelor dificile până la traversarea culoarului de avalanşă. Într-adevăr a fost un moment memorabil.

Reuşesc să traversez culoarul, ajung la muchia stâncoasă acoperită de zăpadă. E formată din mai multe trepte de 30-50 cm de stâncă, acoperită cu un strat mare de pulver. Gabi şi Roxana se angajează în traversare. Îi opresc din semne, nu ne putem auzi din cauza vântului. Trebuie să aştepte să urc eu, neavând un loc sigur în care să stea. Reuşesc totuşi să le spun că voi urca şi asigura la piolet cu cei 15 metri de coardă pe care îi avem. Curăţ fiecare treaptă şi, spre fericirea mea, stânca nu este îngheţată. Încet- încet îl urc. Ajuns sub cornişă urmează un moment delicat: trebuie să sparg drum prin cornişă folosind lopăţica pioletului în timp ce cu o mână mă ţin de stâncă.

Mai mult mă prăvălesc pe creastă- se vede că mă cam pierdusem cu firea- şi mă depărtez de marginea cornişei. Mă aşez într-o poziţie sigură şi mă apuc să scot coarda. Respir sacadat şi mâinile mi le simt cam îngheţate. Dublu optul iese din prima, îl trec prin piolet, arunc coarda şi aştept. Roxana a început traversarea, coarda s-a încolăcit şi nu a ajuns până la baza muchiei. O retrag şi o arunc din nou. Încet- încet Rox ajunge lângă mine. Urmează şi Gabi. După el urmează o altă echipă care ne-a prins din urmă, dar doar primii doi au nevoie de asigurare. Gabi şi Roxana au urcat mai departe. Urcă şi băieţii în creastă, zâmbim fără să ştim de ce. Greul pare să fi trecut, urmează doar creasta subţire până în vârf. Strâng coarda şi plec mai departe urându-le băieţilor un drum bun.

Ajuns sus în creastă îi găsesc pe Gabi şi pe Roxana aşteptându-mă. Nu ne spunem prea multe, la câteva sute de metri se vede vârful. Trecerea peste vârf se face repede din cauza vântului, dar imediat ce începem să coborâm realizăm că vom avea de înfruntat o altă problemă, zăpada acumulată în micul platou dintre vârf şi Cruce este foarte mare. Timp de aproximativ 2 ore înotăm, ne târâm prin zăpadă. Ultimii 15 metri până la cruci îi facem în cam 20 minute. Acolo ne întâlnim cu un domn ce a deschis drumul spre Poiana Zănoagei. Cealaltă echipă ne prinde din urmă şi stăm împreună pe micul platouaş. Începem coborârea, merge foarte repede şi ajungem în poiană. Sunt obosit, un tendon de la piciorul stâng îmi cam face figuri, merg foarte încet. Rox şi Gabi s-au dus în faţă.

La refugiul Salvamont, vreo 30 de minute nu ne ridicăm de la masă. Mâncăm, bem multe lichide, ne revenim. Dragii noştri colegi de tură ne-au strâns cortul şi pe la 4 începem să coborâm.

Coborârea e distractivă, dar eu încerc să mă menajez. Simona ne aşteaptă la Gura râului şi ne lasă la Gara din Braşov. Aici ne despărţim grupul mare ia un personal spre Ploieşti, iar noi un IC pentru Bucureşti.

Ajunşi acasă parcă tot nu ne vine să credem că totul a avut loc în doar două zile şi, mai ales, cele cinci ore petrecute acolo, pe creasta mică a Craiului, când pentru prima oară în mult timp am simţit că lupt cu ceva din mine pentru a continua, acele cinci ore au marcat începutul unui nou capitol.

Razvan Badea 2009
Poze de Gabriel Stroe