Motto :“Obstacolele au mărimea pe care le-o dă personalitatea ta” – Mike Horn

Cum a început totul? Nu pot spune exact ce a trezit monstrul. Erau momente în care mă întrebam dacă voi pierde vreodată numărul turelor pe munte. Mă gândeam că atunci experienţa căpătată îşi va fi spus cuvântul. Am pierdut numărul, dar cu fiecare ieşire mă simt mai mic, deşi mai sigur pe sine decât la început, realizez cât de mult mai am de făcut şi învăţat.

Şi totuşi, când a început? Aş putea spune că tata, fost alpinist amator m-a dus de mic pe cărări de munte, pe la 7 ani reuşisem să fac un număr considerabil de trasee marcate din Bucegi şi Piatra Craiului, astfel că la 10 ani făceam ture pe văi de abrupt, dar aş minţi neruşinat. Aş putea spune că văzând la televizor un documentar cu nişte alpinişti, mi s-a cuibărit în suflet un dor neînţeles de munte şi fugind de acasă prin clasa a 7-a am ajuns în Buşteni cu un vecin şi am urcat pe valea Cerbului la Omu, după care week-end de week-end şi în fiecare vacanţă bălăuream prin inima Bucegilor, dar ar fi neadevărat. Nu mă pot alătura granzilor care odata ajunşi pentru prima oară pe munte, nu au mai coborât. De aceea îmi este şi greu să pun punctul pe “I” şi să determin ce m-a marcat efectiv pe viaţă cu stigmata sub formă de floare de colţ.

A început brusc, părea să se fi terminat la fel. Doar cochetam cu ideea mai mult, nu reuşeam să fac mare lucru concret după acea primă tură. Totuşi, în acea ieşire s-a întâmplat ceva, a rămas un sentiment, o mână de vise. Probabil ca şi la toţi începătorii era problema unei companii, de preferabil avizate. Era destul de greu să mă ridic şi să plec astfel că nu am reuşit decât câteva ieşiri răzleţe.

Desigur, tot în Bucegi. Platoul lor părea infinit, traseele-i marcate la fel. În momentul acela ne ajungea Traseul Schill, era destul. În afara Bucegilor nu mai exista decât un Făgăraş şi un Himalaya-Everest… poate la fel de inaccesibile. Nu îmi imaginam alte posibilităţi de urcuş pe platou, eram limitat… Nu îmi imaginam de ce unii, dacă ar exista acei oameni, ar părăsi potecile marcate. De fapt, pentru ce să le părăsească? erau de-ajuns.

Acum nu mai sunt doar Făgăraş şi Everest, sunt mult mai mulţi şi pe lângă asta sunt şi mari, infiniţi. Nici nu pot să mai înţeleg cum îi priveam pe atunci şi să nu îmi imaginez vreun temerar luptându-se cu obstacolele să deschidă noi drumuri pentru iniţiaţi. Nu îmi puteam imagina cum în timp ce eu jubilam după parcurgerea văii jepilor mici şi lăudându-mă cu peripeţiile trăite, cineva era ,undeva, într-un perete, neapucând să se retragă la timp şi asteptându-şi colegul să termine lungimea de coardă pe ploaia infernală pe care eu o blestemam din cabana Caraiman. Acum mă face să mă simt ca o furnică din muşuroiul de pe şantier. Oare munca asiduă a acelei furnici se poate compara cu lucrătorii care ridică un zgârie nori?

Totuşi absolut totul urmează regulile evoluţiei, nu puteam face nimic fără acei grei, înceţi şi rari paşi. Toţi am fost furnici la un momentdat, chiar şi cei din marii pereţi se simt probabil, în continuare, nişte furnici. În lumea muntelui toţi rămânem nişte furnici, deşi între noi se găsesc şi nişte uriaşi, nişte oameni care într-adevăr îşi depăşesc condiţia şi nu se opresc niciodată din a o face. Îşi caută mereu noi provocări, noi trepte către infinit şi poate, pentru scurte perioade de timp, nu mai sunt nişte furnici… apoi o iau de la capăt.

Mulţi nu pot înţelege, cei mai mulţi nu vor înţelege niciodată, probabil că nici eu n-am înţeles pe deplin. Fiecare îşi are motivaţia proprie . Nu pot crede că este doar atât de mult vehiculata “dragoste de munte” cred mai degrabă că este ceva egoist, căutăm ceva mai profund decât orice aven, mai înălţător decât orice pisc. Muntele este pur şi simplu locul nostru de joacă, este locul unde aflăm cine suntem. Selecţia se face automat, unii se întorc oricum şi orice s-ar întâmpla, chiar dacă oameni dragi lor îşi lasă trupul pentru totdeauna pe munte, alţii însă rămân acasă din cauza unor bătături.

Sunt un egoist, mă duc pentru mine, mă folosesc de el şi ce îmi cere în schimb? Ceva mai mult decât decenţă şi bun simţ? Dragostea pentru el este la fel ca iubirea egoistă pe care o avem pentru părinţii noştri când suntem mici – bazată pe necesitate. Muntele, asemenea unui părinte iubitor, ştie când să ne tragă de urechi pe bună dreptate, dar are şi toanele sale. Ciudat este faptul şi că nişte “nepoţi” îl îmbătrânesc, îl urâţesc şi el ca un unchiaş minunat, îi iartă şi îi acceptă.

Şi îmbătrâneşte… Unii din copiii săi, implicaţi în viaţa cotidiană uită să mai treacă poarta casei părinteşti şi el nu se supără, alţii îşi aduc proprii copii să îi crească şi pe ei. Pe toţi, indiferent, îi ademenşte în continuare cu basmele sale de necrezut …
Ascultaţi-l ! are multe, pentru fiecare unul diferit, personalizat.

Razvan Badea 2008