Ziceai mai demult să îţi vorbesc despre greutăţi. Despre lupta dusă pe un munte, despre ce înseamnă să simţi că nu mai poţi. Despre ce te face să mergi mai departe când totul pare că îţi este potrivnic. Nu ştiu dacă sunt în măsură să vorbesc despre asta. Nu ştiu dacă am astfel de poveşti, poveşti despre o luptă pe moarte şi pe viaţă. De ce? M-ai întreba tu. E simplu, pentru că, pentru mine, nu e aşa. Nu am trăit, încă, aşa ceva.

Aş putea să îţi povestesc despre cum m-a plouat mult odată, câteva zile în Crai, d-abia ne uscam hainele şi dădea o nouă ploaie, fugeam din creasta aprinsă de fulgere, până înapoi la Cabană şi încercam din nou. Aş putea să îţi povestesc despre cum odată, mai demult am mers în white-out în Bucegi vreo opt ore. Mergeam ore prin zăpada până la brâu văzând doar curcubeul hainelor noastre de „Piraţi ai muntelui”. Parcă erai şi tu atunci. Erai şi când mâncam supă sub o prelată şi torenţiala de mai din Piatra Mare nu mai contenea, eram fleaşcă, dar era cea mai bună supă din toate lumile posibilie. Aveam un singur castron şi mâncam pe rând. Aş putea să îţi povestesc de vreo două nopţi dormite sub cerul liber, pentru că nu am mai ajuns unde trebuia, cu frig, cu stele, poate cu un mic foc. Şi ce frumos era, a doua zi, să vezi răsăritul fără să ieşi din cort sau să scoţi capul pe geam. Să vezi cum totul prinde viaţă în jurul tău încălzit de primele raze de soare. Poate şi despre câteva furtuni prinse în corturi, când nu puteam dormi de răpăiala de afară, sau de zgâlţâiala cortului în lupta lui cu furtuna de zăpadă. Cert e că ne-am chinuit, ne-am chinuit de multe ori, poate nu ca alţii.

Poate ar fi trebuit să îi întrebi pe alţii, mai mari ca mine, mai experimentaţi. Ţi-am zis vreodată că muntele se serveşte cu linguriţa? Ei bine, eu sunt d-abia la a zecea linguriţă. Şi am un butoi întreg de mâncat. Ciudat este că uneori e o linguriţă mai bună decât cel mai sfinţit vin de împărtăşanie, mai dulce decât Nectarul Zeilor, dar altele, sunt acre, sunt amare, sunt mai rele ca toate otrăvurile de pe lume. Totuşi cele din urmă sunt cele care te fac să revii. Râzi, evident. Astea sunt palmele pe care ţi le dă muntele.

„Abia după ani de zile am recunoscut adevărul: nu muntele este duşman necruţător, pericolele sunt inevitabile. Necurţătoare sunt doar greşelile pe care le facem şi împotriva cărora ar trebui să se concentreze îndârjirea noastră”, scria Ion Coman în cartea sa, „Am îndrăgit munţii”. Şi câtă dreptate avea. Eroarea umană, asta duce la acele linguriţe acre.

Am greşit mult, foarte mult uneori. Multe din ieşiri se puteau desfăşura altfel. Ar fi fost mai comode, ar fi fost mai plăcute. Dar crezi că ţi-ar fi plăcut? Normal că nu! Dacă toţi munţii ar fi fost ca bulevardul Magheru, sau cel puţin ca pădurea de la Băneasa? Evident, nu! Pentru ce mergi? Nu pentru a te lupta? Nu oare pentru a îţi înfrâge latura leneşă şi pentru a lăsa să izbucnească acea rămăşiţă, de cele mai multe ori latentă, acea parte a creierului nefolosită de pe vremea când ne luptam cu marii prădători din natură pentru teritoriu şi supravieţuire? Oamenii pot face lucruri minunate acolo, pe munte, ce-i mai bun, mai nobil, însă de multe ori şi ce-i mai egoist, mai rău şi mai înverşunat. Râzi iar, dar aşa e. Nu toate sunt poveşti despre eroi care s-au sacrificat pentru colegii lor, nu întotdeauna sunt poveşti despre oameni care şi-au dat ultima bucăţică de pâine sau ultima gură de apă unuia în nevoie. Poate îmi dai dreptate acum, sau nu, dar nu uita, suntem oameni şi trebuie să supravieţuim.

Oricum, muntele îţi oferă ocazii, depinde ce alegi, greutăţi îţi poţi face oriunde, dar îţi zic, astea îţi conferă experienţă, dar şi multă satisfacţie. Şi mai ştiu că asta vrei: Aventură. Ei bine, oricând!